INELUL: scurt istoric

După unii, forma inelului e inspirată de cea a Soarelui şi a Lunii. Alţii spun că urmează forma firească a degetului uman. Firile mai poetice merg chiar mai departe, considerând că spaţiul liber descris de inel nu e unul oarecare, ci simbolul unei porţi care leagă cele două lumi: cunoscută şi necunoscută. Oricum ar fi, inelul a devenit cel mai popular simbol al iubirii şi al speranţei că acest sentiment uman poate capta eternitatea.

Una dintre cele mai vechi legende despre inel ne parvine din mitologia greacă. Se spune că Prometeu a fost pedepsit de Zeus la osândă veşnică pentru că a dezvăluit oamenilor secretul focului. Prometeu trebuia să stea înlănţuit pe un munte, iar un vultur flămând îi devora ficatul. Potrivit unei alte versiuni a mitului, povestită de Hesiod, Hercule a fost cel care l-a eliberat pe Prometeu. Zeus nu l-a lăsat însă pe Prometeu să scape oricum, ci l-a silit să poarte pe deget un inel din fier care încorpora o bucată de rocă, semn că niciodată nu va fi pe deplin eliberat.

O altă legendă plasează originea inelului (a celui de nuntă, cel puţin) în deşertul Africii de Nord, în vremea vechilor egipteni, în luncile fertile ale Nilului. Firele de iarbă crescute aici, alături de binecunoscutul papirus, erau împletite pentru a forma inele pentru degete şi brăţări pentru încheieturile mâinilor. La egipteni, cercul era considerat simbol al eternităţii; aceasta, pentru că un cerc nu are sfârşit şi nici început, la fel ca şi timpul.

 

Vena amoris – cea care ajunge la inimă

Se pare că moda de a purta inelul pe al patrulea deget al mâinii stângi vine tot de la egipteni. Aceştia credeau că o venă anume porneşte de la degetul cu pricina şi ajunge direct la inimă, credinţă care a fost mai apoi preluată şi de greci. De la greci a trecut la romani, care au denumit-o vena amoris. Şi aşa a rămas până azi.

Necazul cu inelele făcute din fire de iarbă sau de cânepă era că nu durau prea mult până la inevitabila uzură. Cânepa a fost, probabil, prima opţiune, dar îndrăgostiţii au simţit că inelul trebuie să reziste mai mult, prin urmare au optat pentru lână, os sau mătase.

În epoca metalelor, moda inelelor a progresat încet, cele mai multe obiecte de podoabă având marginile neregulate. Apare, în timp, şi obiceiul de a încorpora pietre preţioase şi semipreţioase, aşa cum se vede şi în hieroglifele vechiului Egipt.

Bijuteriile erau folosite la acea vreme pentru a etala bogăţia, utilizate ca monedă de schimb sau scoase la iveală doar în cazul tranzacţiilor comerciale.

În Roma timpurie, fierul a fost folosit cel mai adesea la confecţionarea inelelor, fiind preferat cuprului sau alamei. Fierul simboliza puternica legătură sentimentală pe care un bărbat o simţea pentru aleasa inimii lui; rugina dădea însă bătăi de cap.

 

Aur, argint, superstiţii şi versuri proslăvind iubirea

Inelele din argint şi din aur, împodobite cu pietre preţioase (rubine, safire, diamante), domină gusturile aristocraţilor din Europa medievală. În Anglia, în timpul ceremonialului de nuntă, mirele punea mai întâi inelul pe degetul arătător de la mâna stângă, apoi pe cel mijlociu şi abia apoi pe inelar, spunând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.

În Italia renascentistă, argintul e cel mai folosit metal pentru confecţionarea inelelor, mai ales atunci când e vorba de inelele de logodnă. Bijuteriile era decorate cu un aliaj format din argint, cupru şi sulfură de plumb (niello). Frumuseţea venea din combinaţia metalului strălucitor cu negrul aliajului.

În Anglia secolului al XVII-lea, ca şi în Franţa, în perioada de maximă înflorire a poeziei de dragoste, inelele de nuntă erau făcute din argint inscripţionat pe dinăuntru sau pe dinafară cu versuri care promiteau iubire eternă.

Mai apoi, aurul a început să fie privilegiat, dând naştere şi multor superstiţii în caz de neutilizare.

Astfel, potrivit folclorului irlandez, o legătură sentimentală care nu era pecetluită cu un inel de aur era fie ilegală, fie aducea ghinion. O altă superstiţie care circula în epocă era aceea că inelul trebuia să fie de mărimea potrivită, altfel era de rău augur. Un inel prea strâns era semnul unei gelozii chinuitoare sau al infidelităţii; în cazul unuia prea larg, exista riscul unui partener neglijent.

 

Inelul cu diamant şi potenţiala rupere a unei logodne

În epoca modernă, popularitatea inelului de nuntă a rămas intactă, fiind legată de sexualitate şi de aşteptările de mariaj ale femeii. Până la Marea Criză, un bărbat care rupea o logodnă plătea scump pentru asta. Despăgubirile financiare includeau cheltuielile făcute cu pregătirea nunţii, plus daunele psihice cauzate, la care se adăuga o estimare privind pierderea altor partide. Despăgubirile creşteau exponenţial dacă femeia avea şi relaţii sexuale cu logodnicul – situaţie în care se aflau jumătate din femei între Primul şi Al Doilea Război Mondial. Începând cu 1935, această practică începe să fie limitată, dar costurile ruperii logodnei rămân mari, cu atât mai mult cu cât şansele de căsătorie ale unei femei care nu mai era virgină erau foarte reduse. În aceste condiţii, un inel cu diamante putea fi o asigurare financiară pentru orice reprezentantă a sexului frumos.

De la Prinţesa Diana la Kate Middleton, soţia lui William

Nicio bijuterie a anilor 1980 nu reprezintă, poate, mai bine o poveste de dragoste decât inelul Prinţesei Diana. Povestea ei a captivat definitiv inimile tuturor, iar preferinţa ei pentru o anume bijuterie a devenit visul oricărei viitoare mirese.

Era februarie 1981, când Diana Spencer intra în lumina reflectoarelor după ce fusese cerută în căsătorie de Prinţul Charles. După anunţul oficial, cuplul a început pregătirile. Totul s-a desfăşurat ca într-o poveste: rochia din mătase, procesiunea regală, cascadele de flori şi, bineînţeles, preafrumoasa prinţesă. Dar atunci când prinţul a cerut-o pe Diana, el nu avea un inel pregătit, iar Dianei îi trebuia o bijuterie potrivită cu noul său statut de membru al familiei regale britanice. Toată lumea s-a gândit la o bijuterie scumpă, musai un diamant unicat de multe karate.

Casa Garrard i-a prezentat câteva modele, dar Diana a ales un safir oval înconjurat de 14 diamante mici. Inelul său nu numai că nu era un unicat, dar făcea chiar parte din catalogul de bijuterii al casei regale; aceasta însemna că oricine avea 65.000 de lire sterline la acea vreme putea cumpăra un inel exact ca al ei. Alegerea Dianei a provocat surpriză şi îngrijorare în rândul casei regale, dar şi a publicului. Cu toate acestea, inelul cu pricina a devenit un simbol al angajamentului şi, la căsătoria prinţului William, fiul cel mare al Dianei, cu Kate Middleton, acesta a dăruit logodnicei sale inelul pe care îl purtase mama sa.

Fiecare lună cu piatra ei

În jurul pietrelor care ornează inelul s-a dezvoltat o întreagă istorie care le leagă de luna naşterii, oferind purtătorului noroc şi protecţie. Astfel, s-a considerat că luna ianuarie este reprezentată de granat, piatră a adevărului şi a încrederii, protectoare împotriva otrăvirii, cu puteri miraculoase în oprirea sângerării şi a infecţiilor. Ametistul e gema lunii februarie. Ea îi protejează pe soldaţi în luptă şi dă purtătorului curaj. Piatra lunii martie e acvamarinul, ocrotitoarea marinarilor. Urmează aprilie cu diamantul, simbolul puterii, al curajului şi invincibilităţii. Smaraldul e gema lunii mai. Protejează mintea şi sănătatea ochilor.

Pelerinii o purtau pentru a se proteja de pericole în timpul călătoriilor lungi. Perlele sunt asociate cu luna iunie. Dau puterea de a iubi, bani, protecţie şi noroc. Iulie e luna rubinului. Culoarea e asociată sexului, pasiunii şi energiei. Piatra lunii august e olivina (piatră de culoare oliv). Aduce purtătorului noroc, pace şi succes. Safirul e piatra lunii septembrie. Include pacea şi iluminarea spirituală. Opalul reprezintă luna octombrie. Aduce frumuseţe şi statornicie. Topazul galben e asociat lunii noiembrie. În Evul Mediu se credea că poate vindeca bolile psihice şi preveni moartea. E semn de creativitate şi de echilibru. Topazul albastru reprezintă luna decembrie. Se consideră că atrage banii, succesul şi dragostea.

Din fir de iarbă sau din aur, simbolul inelului a rămas acelaşi pentru sufletele romantice: iubire, speranţă şi credinţă. Pentru ceilalţi, care şi-au parafat cu ele înţelegerile sau căsătoriile morganatice, inelele n-au însemnat nimic altceva decât bani şi putere.

http://www.historia.ro